M-am mutat!

De astăzi mă veţi găsi pe www.loredanacostina.ro.

Vă aştept acolo! :)

Despre democraţie...sau lipsa ei

Mi-e şi lehamite să scriu asta, dar scriu, în speranţa că o să audă cineva.

Astăzi m-am lăsat pradă pasiunilor şi m-am băgat şi eu, naiv, într-o conversaţie, pe care am crezut-o civilizată, pe profilul de Facebook al unui fost coleg. Dar, se pare, comentariul meu a fost împotriva elogiilor aduse lui Traian Băsescu şi zdruncina argumentaţia în favoarea faptului că electoratul USL e compus doar din manelişti şi proşti, în timp ce electoratul lui nenea Băse e cult şi elitist. Dovada că nu e aşa? Maneaua lui Băse, o găsiţi pe You Tube. Deci, electorat manelist au ambele grupări. Aşadar, comentariul mi-a fost şters, căci nu dădea bine.

Democraţia, dragă fost coleg, nu se apără ştergând ceea ce nu e conform credinţei tale. Mă faceţi să îmi fie frică de voi şi mi-e teamă că în scurt timp o să ajung eu să fiu ştearsă, nu doar comentariul meu. Nu asta înseamnă democraţia. Democraţia ar trebui să însemne că putem discuta, că am dreptul să nu am dreptate şi tu ai obligaţia să mă asculţi şi responsabilitatea de a înţelege că sunt cetăţean al acestei ţări indiferent că ascult Mozart sau Guţă. Că am dreptul să ascult ce vreau. Nu cred că democraţia pe care o apărăm înseamnă că dacă ai două doctorate afară şi eu niciunul, votul tău valorează mai mult. Sau poate eu ar trebui să nu mai pot vota deloc? Nu ştiu nimic despre regimul lui Ceauşescu, dar bunul simţ îmi spune că cei care au murit atunci, au murit şi pentru ca eu să am dreptul de a nu fi de acord cu tine. Nu pentru democraţia elitelor, ci pentru democraţia aia în care omul de rând are dreptul să spună EU cred altfel decât tine.

Democraţia nu e Băse sau Ponta. Suntem (sau mai degrabă nu suntem) eu şi cu tine. Şi mai degrabă nu suntem atâta timp cât cei care nu sunt de acord cu noi trebuie şterşi sau atâta timp cât preferăm, cum am văzut pe Facebook, să mergem la picnic în loc de a ne exercita dreptul şi obligaţia democratică de a ne exprima votul, subminând însăşi mecanismul democratic pe care vrem să îl apărăm.

De dragul discuţiei, hai să spunem că eu o să votez DA, pentru simplul fapt că mi se pare că a plagia 100 de pagini şi a dormi mai mult e infinit mai puţin grav decât, spre exemplu: - a lovi un copil; - a fura sute de mii de euro din proiecte europene câştigate de membrii de partid analfabeţi care se trag de şireturi cu mai marii ţării, deşi proiectele lor nu au obiective; - a-ţi pune fata parlamentar european; - a susţine un fin care, primar fiind, dă ordin de a NU aduce urna mobilă acasă la oamenii care nu arată omului cu urna că a votat cu cine trebuie.

Sunt curioasă, o să mai putem discuta civilizat după o asemenea mărturisire?

Munca de ONG-ist. Între agonie şi extaz

Astăzi am avut ocazia de a participa la un eveniment foarte reuşit, dezbaterea "România e a ta!" organizat de Global Focus. Tema dezbaterii a fost lidershipul democratic, iar discuţiile au atins în special problematica implicării noastre ca cetăţeni ai acestei ţărişoare în procesul decizional: cum mergem sau nu mergem la vot, cum ne implicăm sau nu în societatea civilă, cum facem sau nu voluntariat, cum punem mâna să facem ce credem că e de făcut sau cum stăm pe margine comentând şi aşteptând să facă cineva ceva.

Am rezonat cu tot ceea ce s-a spus astăzi, iar discursurile inspiraţionale ale lui Marian Staş şi Sandra Pralong mi-au dat aşa, o stare de spirit tare bună şi m-au motivat să mă apuc, cu drag, de cererea de finanţare cu care o să mă joc weekendul ăsta. Şi totuşi, discuţiile de astăzi, mai ales mesajele pozitive, momentele acelea în care cineva spunea ceva care mă făcea să zâmbesc şi să simt că "Da, munţii se pot muta din loc!", mi-au lăsat aşa, un gust amar, ca atunci când iei un medicament despre care ţi se spune că o să îţi facă bine. Şi eşti entuziasmat. Doar că este amar.

Aveam 20 de ani fără o lună. M-am prezentat, cu spatele forţat drept şi stomacul tremurând, la interviul pentru a face parte din echipa redacţiei Manage This, revista studenţească editată de Asociaţia Manageri în Dialog. L-am luat. A fost una din cele mai fericite zile ale vieţii mele. Mă şi vedeam jurnalist în domeniul politic şi economic la publicaţii prestigioase. Pe vremea aia mi se părea că, în calitate de ex. persoană cu o menţiune la olimpiada naţională de limba şi literatura română şi actuală persoană cu ambiţii de expert în relaţii economice internaţionale, ar fi jobul ideal. Un post de redactor în regim de voluntariat la Manage This era cheia mea către o carieră strălucită în domeniu. Desigur, nu ar fi fost de lepădat nici un post într-o multinaţională. Doar ajunsesem la cea mai prestigioasă universitate de economie din ţară. La vremea aceea, în liceul meu din Arad se zvonea că să ajungi la ASE e o mare şmecherie. 

Dar, undeva pe drum, am ajuns altcineva. Am început să fac mai mult decât munca de redactor. Am fost martoră la scrierea unor cereri de finanţare prin care am câştigat proiecte şi am avut bănuţi să facem seminarii pe tema accesării fondurilor europene pentru 600 de tineri din Bucureşti, Ploieşti, Brăila şi Satu Mare. Am scos un ziar în 11.000 de exemplare. Am strâns e-mailuri prin facultate. Am ţinut mini discursuri. Apoi, am intrat în hăţişurile birocratice şi ne-am acreditat cursuri. Am strâns clienţii, am făcut parteneriate, am scris comunicate de presă, am ţinut cursuri. Apoi, am acceptat provocarea de a intra, împreună cu Adi, în provocarea numită ASAGRI. Am stabilit strategii, am scris proiecte, am câştigat şi am pierdut concursuri. Când a venit vremea să îmi găsesc un job, am ales nu siguranţa unui job într-o firmă, ci instabilitatea dintr-o fundaţie, într-un proiect finanţat din fonduri europene, care urma să îmi aducă multă experienţă, dar multă incertitudine. Mi-am trăit visul ăla de la 19 ani când am avut primul meu articol publicat în revista Economistul, dar nu am simţit nici pe departe aceeaşi satisfacţie ca atunci când am terminat de scris un proiect de 100 de pagini la analiza financiară a proiectelor, chiar dacă era aşa, doar de exerciţiu.

Doar că alegerea asta de a fi ONG-ist, atât la jobul oficial care plăteşte facturile, cât şi la Manageri în Dialog şi ASAGRI, unde facem, pe lângă voluntariat, şi finanţare din banii de facturi, e un carusel. Ştiţi, nimic nu mă face mai fericită decât un eveniment de la care oamenii au plecat cu ceva sau un proiect pe care îl câştigăm. Dar, la fel, nimic nu mă demoralizează mai tare decât atunci când pur şi simplu nu ne iese. Când nu câştigăm finanţarea, când nu a ieşit aşa cum ne doream, când oamenii pe care îi doream alături de noi pleacă pentru că nu avem de oferit decât puţină experienţă şi eventual o glorie de moment. Visul de a face e una, viziunea şi impulsul de moment sunt grozave, dar lecţia numărul 1 pe care am învăţat-o e că nu e de ajuns. Nici în teorie, nici în practică. După momentul ăla în care simţi că poţi muta munţii din loc, trebuie să te ridici de pe scaun şi să pui cap la cap obiective concrete, o durată până la îndeplinire şi da, banii. Desigur, poţi să faci parteneriate, aşa am supravieţuit ca organizaţie timp de aproape 2 ani (îi împlinim în toamnă): conferinţele noastre lunare de câte 2 ore s-au făcut cu sprijinul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, dând în schimb doar o mare recunoştinţă. Articolele pe Geopolitics.ro sunt scrise de tineri pasionaţi, care primesc în schimb doar experienţă. Dar o organizaţie mare şi puternică nu poate funcţiona aşa. Voluntariatul e grozav, dar el se poate realiza doar după job sau în timpul facultăţii, nu pentru că nu ai vrea, ci pentru că oamenii au nevoie să mănânce. Şi au nevoie de bani, care de multe ori vin din joburi de la 9 la 19:00. Voluntariatul dă rezultate foarte bune în cazul organizaţiilor studenţeşti, dar în celelalte organizaţii, pentru a lupta pentru proiecte mari, ai nevoie, pe lângă voluntari, de o echipă stabilă formată din specialişti. Iar aici intră problema finanţării. De la bugetul de stat, din fonduri internaţionale în cazul filialelor locale ale unor mari organizaţii, din afaceri în cazul marilor fundaţii private care de obicei poartă chiar numele celui care le-a înfiinţat, din proiecte mari de tipul fondurilor europene, din sponsorizări ale firmelor sau din încercări de autofinanţare (noi facem cursuri cu Manageri în Dialog, spre exemplu). Gustul meu amar vine din experienţa mea ca angajat într-un proiect pentru care fondurile s-au oprit şi din cea a conducătorului de ONG-uri care luptă să realizeze proiecte mergând mereu pe aţă şi numărând fiecare bănuţ, fără a şti cât o să mai meargă aşa.

Nu, nu e un apel la a ne lăsa de treabă. E doar un fel de confesiune şi un îndemn la a fi pragmatici. După frumosul moment de visare, să ne ridicăm, să punem pe hârtie, să strângem o echipă, să scriem proiecte, să facem fundraising şi să nu renunţăm de prima dată. Nu de alta, dar o să ni se întâmple des. Spor la treabă! :)

Guest-post – Manifest pentru scolile de vara

Salutare din nou din deplasare. Emil Calinescu ma numesc, blogger, doctorand, student, in ce ordine doriti voi. Ii multumesc Loredanei pentru spatiul acordat si sper sa n-o dezamagesc.

 

Acest articol este un manifest pentru participarea la scoli de vara. Nu ma refer la una anume, ma refer in general, la conceptul in sine de « scoala de vara ». Si asemenea manifest unde ar fi mai potrivit daca nu pe blogul sefei PRIMEI mele scoli de vara ? 

Asadar, punctual, ca asa-mi place mie sa scriu, care ar fi avantajele unei scoli de vara (mentionez ca punctele nu au o ordine anume si ca nu trebuie ca o scoala de vara sa prezinte toate aceste aspecte):

1. Incep cu partea frumoasa si voi folosi cuvantul magic, specific meseriei mele : socializare. Vei intalni oameni noi, colegi, cu care vei lega prietenii trainice, dar vei socializa si cu cei care vor tine conferintele. In afara de alea 2 ore in care acei oameni vor vorbi, tu vei putea discuta in particular cu ei in multe ale situatii.

La scoala de vara de anul trecut, de la Rasnov, am discutat ore-n sir cu Vasile Ionescu, un intelectual rrom, despre domeniul care ma interesa pe mine in mod special : maneaua. Asta pe langa prelegerile pe care acesta ni le-a tinut. Si d-atunci m-a tinut minte, am pastrat legatura cu dansul.

Sa nu zic de pastrarea legaturilor cu colegii, care cine stie cand te pot ajuta, fie macar si cu o vorba buna.

2. Strict legata de prima parte : o scoala de vara pe domeniul tau (pe care vei profesa in viitor) da foarte bine la CV. Fie ca e undeva afara sau e in tara, oricand e bine-venita. Orice scoala de vara, oricat de ciudata si excentrica ar parea si oricat de necunoscuti ar fi organizatorii, tot se va termina cu o diploma. Cine stie cand ai nevoie de ea (sa zicem pentru a fi primit la o bursa undeva afara).

3. O parte strict financiara, pe care unii o ignora sau refuza s-o accepte : poti merge in locuri frumoase din tara pe bani putini. Uneori chiar pe gratis. Anul trecut am fost la mare GRATIS la o Scoala de vara a ANST. Tema : dialog intercultural. Nu ca m-ar fi deranjat daca ar fi fost alta tema. Oricum si tema ma pasiona. Asa ca am mers. Si n-am regretat. Atmosfera a fost geniala, si nici lucrurile invatate (am avut lectii de retorica si argumentare) n-au fost de lepadat. O experienta reusita.

4. Daca nu e vorba de o parte financiara din acest punct de vedere, poti intalni situatia in care dai niste bani si vei intra in cont cu specialisti de renume. Partea financiara precum la punctul anterior nu exista, dar exista alte avantaje. Punctul 2 devine esential, asemenea si punctul 1, care vor deveni primordiale. Si bonus : uneori scoala de vara se termina cu articole care pot fi publicate ori in reviste bine cotate, ori chiar intr-o carte (autoarea acestui blog chiar organizeaza o astfel de scoala la vara).

5. Un aspect interesant, de multi ignorat : este un mod placut de a-ti petrece vacanta de vara (uneori, daca vorbim de scoli de iarna, si pe cea de iarna). A imbina utilul cu placutul nu este un lucru bun si ar zice unii ideal ? Eu asa cred.

6. Cu cat participi la mai multe scoli de vara, cu atat vei fi primit la mai multe. La unele, printre intrebari este si LA CE SCOLI DE VARA AI MAI PARTICIPAT, urmand sa aduci si dovezi. Deci orice dovada, orice scoala de vara amarata, va conta.

Te-am convins ? Pai ce mai astepti : pune mana si cauta o scoala de vara pe domeniul tau (sau domenii generale precum : dialog intercultural, comunicare, afaceri, care pot fi utile oricum) , aplica si cine stie, poate ne intalnim p-acolo.

Salutari STUDENTESTI tuturor si multumesc inca o data Loredanei pentru gazduire. Si va astept sa va minunati pe CEL MAI MINUNAT BLOG .

Poţi să îţi exprimi opinia frumos, te rog?

Evenimentul încercării de sinucidere a lui Adrian Năstase a scos din nou la iveală un limbaj şi atitudini care mie mi se par de-a dreptul triste. Nici nu ştiu dacă a scrie frumos care e părerea mea poate să schimbe ceva sau să sensibilizeze pe cineva, cu atât mai mult cu cât cei cărora li se adresează "mustrarea" mea par a fi insensibili la orice nu conţine cuvinte pe care, dacă le-aş scrie, aş umple pagina aceasta cu steluţe. Aşadar, pentru cei care o sa ajungă din greşeală pe blog, o să o spun frumos.

Am intrat astăzi pe site-uri de ştiri, pe bloguri şi pe Facebook şi am simţit aproape de fiecare dată că m-am trezit într-o mocirlă. La aproape fiecare frază şi la fiecare comentariu am găsit cuvinte extrem de dure şi de agresive. Fiecare părere e combătută adresându-se emitentului opiniei contrare cu apelative de tipul "tâmpit/'ă", "distrus/ă", "comunist/ă" şi, bineînţeles, o mulţime altele pe care nu îmi vine să le scriu. De ambele părţi.

Deşi ne-am născut aproximativ identici, suntem născuţi în familii diferite, în medii sociale şi economice diferite, am fost la şcoli diferite, am fost expuşi la idei diferite, aşadar...avem păreri diferite. Şi e normal să fie aşa. De-a lungul  istoriei, oamenii au înfruntat ghilotina, au stat ani în puşcărie şi au murit pentru ca eu şi cu tine să avem dreptul la opinie. Că îţi place sau nu de Năstase, că decizia justiţiei a fost sau nu dreaptă, că tentativa de suicid a fost sau nu reală, că eşti cu PSD-ul, cu PNL-ul, cu PD-ul sau cu nimeni, că eşti cu ruşii sau cu americanii, că îţi plac pastele sau pizza, opinia ta e la fel de valoroasă ca a altuia. Şi se cuvine să o respecţi. Nu fără a o combate, dar numai dacă ai argumentele necesare. Din păcate, a-l face pe celălalt tâmpit nu e un argument. Cred că tăcerea e întotdeauna mai valoroasă atunci când nu ai unul valid. Şi că democraţia nu se apără şi nu se reprezintă făcându-l în toate felurile pe cel care nu e de acord cu tine. 

Exprimă-ţi opinia frumos şi argumentat, te rog.

Deci, pentru cine faci proiectul?

Ai o idee. Genială. Îţi imaginezi deja numărul de articole care se vor scrie despre ideea ta. Sau schimbarea pe care o vei aduce în viaţa unor oameni. Dacă eşti mai pragmatic, banii pe care îi vei câştiga. Pentru că eşti şi muncitor, te apuci de treabă. Suni firma de consultanţă sau porneşti pe cont propriu, scrii o superbă cerere de finanţare pe care o câştigi sau, dacă nu ai nevoie de asta, treci direct la acţiune. Găseşti parteneri, îţi faci un site, angajezi oameni, faci promovare şi aştepţi...dar nu se întâmplă nimic. Ai uitat ceva?

Se întâmplă zilnic sutelor de idei de afacere care eşuează şi foarte, foarte multor proiecte. E una dintre cele mai mari şi mai grave greşeli pe care le-ai putea face: nu ştii pentru cine faci ceea ce faci. Impactul unei astfel de greşeli e imens, în special atunci când vorbim despre proiecte care beneficiază de finanţări nerambursabile, prin diferite programe, dintre care e suficient de amintit fondurile europene, mergând de la necesitatea de a replanifica proiectul, până la pierderea finanţării. 

Problema cu "pentru cine faci proiectul" e că s-ar putea să ai senzaţia că ştii cu exactitate răspunsul la întrebare şi s-ar putea să greşeşti. Pentru că nu e de ajuns să ştii cine e publicul tău ţintă. E necesar să ştii şi câteva lucruri despre el. Câţi oameni sunt în grupul tău ţintă, unde îi găseşti, cum trebuie să le comunici, care sunt mesajele la care răspund, cine îi poate influenţa, pozitiv şi negativ, în privinţa deciziei de a cumpăra, de a se înscrie, de a participa, sunt doar câteva din întrebările absolut obligatorii pe care trebuie să ţi le pui.

E cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o din experienţa mea într-un proiect în care necesitatea replanificării comunicării cu grupul ţintă e la ordinea zilei. Dacă problema nu e atât de mare în proiectele micuţe pe care le realizăm cu ASAGRI şi Manageri în Dialog, pentru că avem mereu posibilitatea de a redimensiona proiectele cu uşurinţă, în proiectele de sute de mii de euro, o treabă ca asta te poate costa tot proiectul. Cel mai important, feriţi-vă de indicatorii care dau bine. O să obţii finanţarea, dar chiar poţi să strângi 1000 de oameni conform criteriilor din proiect?

Cum să începi un blog

Ar trebui să fie simplu. Mai ales că nu e prima dată. Se ia o bucată nume, se adaugă o temă, se presară cu subiecte şi se pune la fiert. Nu, nu voi scrie despre arta de a găti, deşi, într-un fel, îmi petrec viaţa în bucătărie, gătind la foc mic o viaţă, o carieră, două organizaţii, 1000 de visuri, gata să se coace. 

Articolele pe care le veţi găsi pe blog vor fi despre lucrurile care mă pasionează şi despre lecţiile pe care le învăţ. În special despre asta. Pentru că am ales să scriu aici şi nu într-un jurnal închis cu cheia, voi scrie despre mine doar în măsura în care mi se pare că ar putea fi relevant pentru alţi juniori într-ale vieţii. Veţi găsi aici articole despre economie şi relaţii internaţionale, politică, dezvoltare comunitară, viaţa de zi cu zi, dar în special articole despre managementul proiectelor şi dezvoltarea unei organizaţii, aşa cum le experimentez şi le învăţ eu: undeva între tehnici formale şi lecţii din teren. Des, voi da sfaturi şi voi pretinde că mă pricep. Adevărul e că mai am foarte multe de învăţat. Aşadar, vă invit să contribuiţi cu informaţii, critici şi propriile experienţe. M-aţi ajuta mult :).

Pe curând!